Despre reenactment

ISTORIA AŞA CUM A FOST

Spicuiri din carnetul unui pasionat „re-enactor”

Dr. Adrian-Silvan Ionescu, Preşedinte al Asociaţiei „6 Dorobanţi”

Ce este un re-enactor[1]? Este un istoric în miniatură, un diletant – în sensul iniţial, renascentist, al termenului italienesc diletanti ce desemna un pasionat, un amator într-un anumit domeniu (artistic, ştiinţific, tehnic, literar, muzical) şi nu în accepţiunea sa peiorativă pe care a luat-o cuvântul între noi, românii, înclinaţi să persiflăm totul şi să luăm în băşcălie preocupările extra-profesionale ale semenilor ce nu se înscriu între distracţiile consacrate (fotbal, table în faţa blocului, bere cu băieţii, televizor în familie şi bârfa cotidină). El se străduieşte, singur sau în grup, să refacă o epocă anume spre a încerca, pe propria-i piele, experienţele trăite de înaintaşi.  El nu studiază neapărat documente vechi, nu merge la Arhive, ci reconstituie viaţa reală de acum câteva zeci sau câteva sute de ani folosind informaţiile orale ale veteranilor sau memorialistica şi iconografia epocilor respective. Astfel, el face istorie aplicată, atât în planul celei evenimenţiale cât şi al celei sociale şi a mentalităţilor.

Sunt două feluri de a da viaţă epocile trecute: fie prin „expoziţii de istorie vie” (living history), fie prin înscenarea unor mari bătălii (kriegspiel). În primul caz, cei interesaţi de o anumită perioadă istorică, se adună, întind corturi specifice acelei perioade – este de neconceput să vezi corturi de forme şi culori variate, ca într-un camping modern – şi, pentru două zile, de obicei la sfarşit de săptămână, trăiesc ca şi când ar fi în campanie. gătesc la cazen şi mănncă în comun, la ore fixe, fac instrucţie, îşi îngrijesc armele, îşi cârpesc uniformele sau şi le curăţă pregătindu-se pentru trecerea în revistă a trupelor de un ofiţer superior. Este îndeplinit programul unei vieţi de tabără militară: scularea se face la orele 6 prin sunarea goarnei, unii fac de santinelă, alţii pregătesc mâncarea la cazan ce se mănâncă în comun, la ore fixe, din gamele şi cu tacâmuri de epocă (nu sunt admise articolele de bucătărie din plastic), alţii spală vasele, aduc apă; un subofiţer face instrucţie de front şi de manevră cu trupe. Când soldaţilor li se dă liber fiecare se trânteşte, ostenit, pe unde apucă, pe iarbă, la umbra unui copac sau pe braţul de paie ce-i foloseşte drept culcuş, în cort; unii îşi aprind pipele sau îşi răsucesc ţigări din hârtie de ziar ( nu sunt acceptate ţigaretele contemporane, cu filtru, decât dacă sunt pufăite pe ascuns, departe de ochiul vigilent al comandantului şi de privirile curioase ale publicului); se stă la palavre, se joacă jocuri de noroc specifice vremii (zaruri, cărţi, dame) se face roată o ploscă plină cu rachiu (fără a se face, însă, abuz de băutură căci eventualii culpabili ce ar strica ordinea, riscă să fi expulzaţi din tabără şi să nu mai fie primiţi vreodată alături de foştii camrazi). Toţi participanţii trebuie să se supună, fără crâcnire, disciplinei militare, să asculte şi să îndeplinească ordinele superiorilor, să se adreseze acestora precum şi unii altora menţionând gradul militar pe care-l deţin în acel scurt interval de timp chiar dacă, în viaţa zilnică sunt prieteni foarte buni sau chiar rude (tată, fiu, frate sau cumnat). Pentru ca reconstituirea să fie cu totul veridică toate elementele vieţii moderne trebuiesc excluse în decursul celor câteva zile de concentrare. Telefonul celular, ceasul de la încheietura mâinii şi bricheta cu gaz, nu au ce căuta în tabără (chiar dacă unora le este greu să se desparte de ele şi recurg la tot felul de subterfugii pentru a le păstra, în cel mai bun caz,  ascunzându-le în cartuşieră).

Mare atenţie este acordată ţinutei şi echipamentului specific. Uniformele sunt confecţionate după regulmentele de epocă, respectându-se dimensiunile, tăieturile, culorile şi însemnele fiecărei arme şi fiecărui grad. Nu pot fi adaptate elemente de la o epocă într-altă epocă doar pentru că există deja o linie oarecum asemănătoare. Acelaşi interes trebuie acrodat şi podoabei capilare, tunsorii şi bărbii ori mustăţii. Daca ostaşul nu este în mod obişnuit ras, trebuie să-şi „pregătească”, din timp, fizionomia în conformitate cu tematica manifestării celei mai apropiate la care va participa. Aceasta v-o poate relata subsemnatul din proprie experienţă căci, atunci când este grenadier al Primului Imperiu, la Austerlitz, Zneim sau Waterloo, îşi cultivă o lungă mustaţă şi perciuni ascuţiţi peobraz care se transformă în favoriţi lungi, uniţi cu mustaţa ori în imperială şi mustăţi în furculiţă pentru perioada 1877-78, contopiţi apoi într-o barbă întreagă pentru Războiul cel Mare ori sacrificaţi pentru un obraz complet ras şi o mustăcioară cochetă pentru intervalul 1940-1945.

Un re-enactor conştiincios îşi întinde pe un ştergar, înaintea cortului, marele şi micul echipament, ca pentru o inspecţie. Atunci, publicul se poate familiariza cu variatul conţinut al raniţei soldăţeşti din diverse periode. La 1800, în campaniile napoleoniene, inventarul era mult mai sărac decât peste 100 de ani, în preajma Marelui Război. În primul caz era un ştergar, o perie pt lustruit nasturii de alamă, ustensile de ras şi de cusut şi un pantof în plus – niciodată doi, spre a nu îngreuna soldatul cu piese inutile. De ce un singur pantof? Pentru că, în acea perioadă, la fel ca în întregul secol XVIII, încălţămintea nu era diferenţiată pentru piciorul stâng şi drept ci avea aceeaşi formă şi permitea purtarea alternativă, când într-un picior, când într-altul. În acest fel se uzau mai puţin şi durau mai mult la purtare. Iar atunci când unul dintre ei era atât de deteriorat încât nu mai putea fi încălţat, era înlocuit cu schimbul din raniţă. Saboţii de lemn erau un substitut pentru pantofii din piele, afectaţi de ploaie şi noroi, aşa că mulţi militari adoptau această încălţăminte comodă, ieftină şi relativ uşoară pe care o purtau în tabără, la corvezi şi în timpul liber. Pentru unele unităţi de elită exista un număr limitat de gamele standardizate dar marea masă a trupelor nu beneficiau de ele aşa că fiecare soldat se îngrijea de propriul serviciu de masă procurându-şi cele necesare de unde apuca ori capturându-le de la inamicii prizonieri sau „rechiziţionându-le” în nume personal din satele şi oraşele ocupate. Aşa că exista o mare varietate de ustensile de bucătărie, de la mari cazane şi tigăi pana la blide de lemn sau de tinichea. La acestea se adăuga un briceag, o lingură de fier sau de lemn (uneori înfiptă sub cocarda ceacoului, ca să fie la îndemână), o cană de cositor ori de tablă aninată de o curea şi o mulţime de nimicuri care contribuiau la înveselirea vieţii combatantului de rând în timpul repausului după instrucţie sau după bătălie : zaruri, cărţi de joc, un instrument muzical uşor (flaut, oboi), tabachera cu tutun de prizat şi punga cu tutun de fumat (una dintre plăceri nu o excludea pe cealaltă!) alături de amnar şi de pipa din lut, adesea înfiptă şi ea sub gansa bicornului sau chiar în fanta unde era potrivit penajul pentru mare ţinută. Fiindca proviziile erau limitate iar o intendenţă cu adevărat eficientă nu exista în nici una dintre armatele europene din vremea lui Napoleon făcând ca soldatul să se ocupe, de obicei, singur de procurarea hranei zilnice, de multe ori de raniţe atârnau, în chip pitoresc, şiruri de cârnaţi, un jambon bine afumat sau o găină proaspăt gâtuită (furată printre ulucile gardului unei case din satul prin care abia trecuse convoiul în marş). Drept ploscă pentru apă servea o tărtăcuţă legată cu sfoară sau o sticlă învelită într-o împletitură de nuiele sau de rafie. Mantaua era făcută sul şi prinsă deasupra raniţei.

Inventarul raniţei se diversifică înainte de 1914 şi cu atât mai mult după primii doi ani de război: apăruseră de ceva vreme ismana, cămaşa şi ciorapii de schimb, o pereche de tălpi noi pentru bocanci (soldatul român avea o pereche de opinci pe ale căror tălpi erau fixare ţinte de fier), cremă de ghete şi peria pentru văcsuit, lighean, săpun, brici şi piepten, ac şi aţă de cusut, gamelă şi bidon metalic, lingură şi furculiţă, cască Adrian, foarfecă pentru tăiat sârma ghimpată, pumnalul şi măciuca pentru lupta în tranşee,  foaia de cort şi ţăruşii pentru întinderea acestuia, felinar sau lanternă, lopată Linemann, mască de gaze, traistă de merinde şi toate obiectele „particulare” ce le uşurau şi le amuzau existenţa, la fel ca şi înaintaşilor lor din vremea Marelui Om al Primului Imperiu : pipa (de data aceasta din lemn, de diverse forme şi diverse dimensiuni), cutia cu tutun, pacheţelul cu foiţă de ţigară, chibrituri, cărţi de joc, un ziar sau o carte pentru lectură, eventual un regulament militar (dacă „expoziţia” aparţinea unui subofiţer) şi teancurile de fotografii de familie care le asigurau permanent legătura sentimentală cu cei dragi rămaşi acasă, soţii, copii, părinţi şi prieteni. Când frontul se stabiliza şi exista perspectiva petrecerii unui timp mai îndelungat pe aceleaşi poziţii, în acele adăposturi subterane umede şi pline de sobolani, combatanţii încercau să-şi augmenteze confortul şi mijloacele de recreere: apărea un patefon şi discurile aferente, unul dintre camarazi îşi amintea că ştie să cânte la vioară sau la pian şi curînd instrumentul îşi făcea apariţia în tranşeu (nu totdeauna prin mijloace ortodoxe!). O răşniţă de cafea deservea întreaga companie.

Armele sunt aşezate, în piramidă, în faţa corturilor.

Un re-enactor cu experienţă ştie totul despre aceste obiecte şi dă explicaţii detailate oricui doreşte să le afle şi să-l asculte. Pentru că toţi aceşti oameni pasionaţi sunt dornici să-şi arate cunoştinţele şi să-i informeze şi pe alţii. Un asemenea practicant al istoriei aplicate îşi simte vocaţia de adevărat misionar pornit să facă cât mai mulţi prozeliţi. Cine ştie dacă dintre cei ce-l ascultă astăzi nu se vor selecta viitorii săi camarazi, oamenii dornici să i se alăture şi să se dedice nobilei cauze a reconstituirilor istorice?

Din când în când, în aceste tabere, se fac demonstraţii în faţa publicului, prezentîndu-se armamentul şifăcându-se instrucţie de front. Doar anumiţi militari participau de fiecare dată la aceste numere de atracţie. Alţii formează partea sedentară şi nu părăsesc tabăra ori cortul unde se află armamentul greu şi efectele personle. Vizitatorii primesc explicaţii competente de la ei privind administrarea campamentului, serviciul interior, corvezile, etc. Sunt chiar invitaţi să guste cafeaua subţire şi amară dincan de tablă sau iahnia de cartofi ori de fasole ce fierbe în cazanul păzit de soldatul ce, în acea zi, era de servici la bucătăria de campanie.

Pentru kriegspiel este necesar ca, pe lângă cele de mai sus, participanţii să posede şi o bună instrucţie militară, să cunoască mânuirea şi funcţionarea armamentului, să reziste la marşuri lungi şi obositoare, prin frig ori arşiţă, împovăraţi de raniţa încărcată cu inventarul arătat şi, când este cazul, să se confrunte cu „inamicul” convenţional – de multe ori un amic intim care a decis să îmbrace, pentru acea întâlnire, uniforma forţelor oponente dintr-o anumită perioadă istorică. Organizatorii se îngrijesc de alegerea unui spaţiu deschis, suficient de întins pentru a permite întinderea taberei într-o anumită parte şi stabilirea limitelor „câmpului de luptă”  într-alta. Participanţii primesc muniţie – fie pulbere neagră în cazul conflictelor napoleoniene sau ale altora din perioada puştilor cu încărcare pe la gura ţevii – fie gloanţe oarbe pentru armamentul funcţional din Primul şi Al Doilea Război Mondial. Se face un instructaj şi fiecare participant trebuie să semneze un angajament de folosire responsabilă a armamentului.

Participanţii la „expoziţii” nu sunt totdeauna dispuşi sau pregătiţi să ia arma în mână şi să lupte, la modul cel mai propriu – nu neaprat cu inamicul ci cu propriile lor forţe. Căci, o asemenea luptă este o încercare a rezistenţei la greutăţile campaniei şi o confruntare cu riscurile de a-şi pârli părul şi a-i fi ciupit obrazul de scânteia produsă la tigăiţa muschetei vecinului, sau de a-i fi dislocat umărul de reculul patului puştii, cu inerentele julituri din timpul atacului la baionetă sau cu luxarea gleznei în vreun şanţ ascuns sub lanul de secară, înalt până la brâu, prin care evoluează trupele oponente la Waterloo.

Nu toate întâlnirile de reînscenare sunt campanii în adevăratul înteles al cuvântului. Daca dormi în cort, pe paie, sau într-o cazarmă goală, şi-ţi aşterni culcuşul pe cimentul rece nu înseamnă că te afli la „război” de vreme ce mânânci la restaurantul din preajmă şi dimineaţa ai la dispoziţie un spălător unde-ti faci toaleta ir apoi participi doar la un scurt marş prin oraşul ce găzduieşte manifestarea, eventual urmat de depunerea unor coroane de flori la monumentele eroilor locali. „Război” este atunci când, pe lângă stricta păstrare a aerului de epocă în tabără, se organizează şi o luptă sub coordonarea unor consilieri de specialitate. Trupele sunt puse, astfel,  în ordine de bătaie şi, urmând o strategie prestabilită, evoluează pe câmp şi încrucişează armele cu cei din tabăra adversă, respectând realităţile istorice ale desfăşurării şi ale finalului încleştării.

Sunt locuri unde cele două aspecte ale reconstituirii istorice sunt împletite în chip armonios. La Zonnebeke, în Belgia, unde este comemorată cea de-a treia Bătălie de la Ypres – numită şi bătălia de la Passchendaele, ce a durat de la 7 iunie la 6 noiembrir 1917 – se întinde o tabără în parcul Muzeului Memorial din localitate. Pe un tăpşan sunt săpate două tranşee paralele pe care le ocupă opozanţii. Într-unul erau constant nemţi pe când în celălalt se succedează britanici sau francezi. Nu era folosită muniţie de manevră decât din când în când şi doar pentru puşti nu şi pentru mitraliere. Aşa că, pentru a sugera răpăitul mitralierei, soldaţii îşi plimbau mânerul baionetei ori vreo bucată de lemn pe tabla ondulată ce susţinea parapetul şi, în loc de gloanţe, aruncau lopeţi de pământ în tranşeea adversă. Câte un brav boche se târa pe brânci, pe sub sârma ghimpată şi printre găurile de obuze, spre marginea parapetului inamic şi azvârlea o grenadă, scoţând un „buuuuuuuuuum” victorios. Dar cei cărora le fusese destinată  prindeau grenada şi o aruncau înapoi, cu acelaşi „buuuuuuuuuum”. Acest ping-pong între tranşee dura până ce unul dintre organizatori venea şi anunţa că numărul s-a terminat şi beligeranţii trebuiau să părăsească poziţiile. Cu tristeţe, înverşunaţii luptători de mai înainte îşi adună efectele şi se întorc în tabără.

La Colchester, în Marea Britanie, în fiecare vară se organizează un important festival militar ce acoperă toată istori europeană de la antichitate la ultima conflagraţie mondială. Acolo, alături de taberele grecească şi romană – în localitate aflându-se o puternică organizaţie, numită „Britannia”, al cărei obiectiv este să reconstituie perioada stăpânirii romane a insulei -, de aceea vikingă şi medievală timpurie, de campamentele „capetelor rotunde” şi ale regaliştilor susţinători ai lui Carol I Stuart, de acelea ale soldaţilor lui George III, ale armatelor coloniale şi bure de la cumpăna dintre veacurile XIX-XX şi a trupelor angajate în războaiele mondiale (germane, franceze, britanice, ruse şi americane), se află două mari spaţii pe care toţi aceştia evoluează la intervale prestabilite. Grecii încordează arcurile şi aruncă lancea ca la Marathon sau fac concursuri de care de luptă; romanii înscenează lupte cu gladiatori variat înarmaţi sau atacul unei centurii şi efectul devastator al maşinilor de luptă, baliste şi catapulte ce  folosesc pepeni drept proiectile; vikingii înspăimântă publicul, la fel ca în preajma anului 1000, cu chipurile lor bărboase şi căştile cu coarne; cavalerii medievali fac paradă cu armurile lor strălucitoare, cu blazoanele străvechi şi cu valtrapii coloraţi ai cailor înainte de a se confrunta în turnir; Războiul Civil englezesc prinde viaţă prin purtătorii de lungi suliţe şi de greoaie archebuze ai lui Cromwell ce se opun eleganţilor cavaleri cu pene la pălărie ai regelui Carol I; infanteriştii cu uniforme roşii din Coldstream Guards şi vânătorii cu ţinute verzi din King’s German Legion, deschid foc de salvă contra puşcaşilor francezi ai lui Napoleon într-o minusculă sugerare a Bătăliei de la Waterloo; o companie de confederaţi, cu uniforme rufoase, variind în tonalitate de la gri deschis la bej, după ce trag spre rândurile trupelor Uniunii, înbrăcate în albstru, atacă la baionetă, însoţindu-şi avântul cu urletul caracteristic al sudiştilor ce-i înfiora pe nordişti în timpul luptelor din Războiul Civil american; câţiva englezi în tunici kaki şi având pe cap căşti coloniale cad într-o ambuscadă întinsă, cu abilitate, de bărboşii buri; apoi, cavaleria britanică evoluează pe gazon, demonstrând modul de folosire a întregului ei armament, de la lancea cu care străpungeau un pătrat de carton alb aşezat în iarbă la sabia cu care retezau scăfârlia unui dovleac înfipt într-un par şi până la revolverul cu care ţinteau şi spărgeau nişte baloane; în evocarea celui de-al Doilea Război Mondial era pusă în funcţiune tehnica grea, geep-uri cu mitralierele montate, tunuri de câmp şi blindate – din care, uneori, răzbăteau acordurile languroase ale unor teme de jazz de Glenn Miller şi, din turelă îşi făcea apariţia o dansatoare de cabaret ce-şi încânta spectatorii cu mlădierile trupului ascuns de două mari evantaie cu pene de struţ, mânuite cu îndemânre spre a incita asistenţa. Astfel, întocmai ca pe front, încleştarea pe viaţă şi pe moarte este îndulcită de divertismentul spumos în orele de repaus. Nu degeaba a inserat regizorul G.W. Pabst lungile secvenţe cu spectacolul de revistă dat trupelor din linia întâi în admirabilul său film Westfront 1918.

Pe lângă acestea sunt adevăratele campanii, în care participnţii se reunesc din multe părţi ale Europei sau chiar ale lumii spre a reconstitui o bătălie celebră din zorile epocii moderne, precum Austerlitz, Waterloo, Jena, Znojmo sau din perioada conflictelor de eliberare naţională precum Ploieşti, Griviţa, Şipka şi Plevna (1877) sau din Războiul cel Mare, ca în cazul celor de la Turtucaia, Terezin, Komarom, Mogoşoaia.

Reînscenrea nu este un mod exclusiv bărbătesc de a petrece agreabil timpul liber. Doamnele sunt binevenite pentru a interpreta tipurile specifice de femei care urmau trupele şi soarta războiului : cantiniere (cele ce furnizau produse alimentare), vivandiere (cele care comercializau băuturi alcoolice şi tutun ) – ale căror corturi se transformau în adevărate saloane cazone unde se aduna florea trupeţilor şi a subofiţerilor pentru a petrece orele libere – şi infirmiere. Iar, dacă unele dintre ele simt că au inimi suficient de „bărbate” pot chiar îmbrăca uniforma soldăţească şi lua arma pe umăr căci, de-a lungul timpului, în armatele lumii au fost multe femei care, dintr-un motiv sau altul, s-au înrolat travestite în haine bărbăteşti. Aşa a fost Nadejda Durova care, pentru a scăpa de un soţ limitat şi plicticos, s-a înroltă, în 1806, într-un regiment de husari, sub numele de împrumut Aleksandr Vasilievici Sokolov. Husarul fără mustăţi va lua parte, cu bravură, la bătălia de la Friedland, va fi decorată cu Crucea Sf. Gheorghe de însuşi ţarul Alexandru I – care a încercat, fără succes, să o convingă să se întoarcă la familie – şi va deveni aghiotanta generalului Mihail Ilarionovici Kutuzov. Impresiile ei au fost publicate, sub titlul Războiul din 1812, cu o prefaţă de Puşkin, în revista „Sovremennik”. În Războiul Civil american, mai multe femei au îmbrăcat uniforma albastră a armatei Uniunii sau pe cea gri a Confederaţiei: actriţa Pauline Cushman şi Emma Edwards au fost cu nordiştii, Loreta Janeta Velasquez, provenind dintr-o familie spaniolă aristocratică, a fost cu sudiştii, ocupând chiar o poziţie de comandă sub numele fals de locotenentul Harry Buford; a mers atât de departe cu deghizarea încât şi-a lipit mustaţă şi barbişon. Nu trebuie uitată Ecaterina Teodoroiu, eroina de la Jiu, care s-a acoperit de glorie şi a murit la datorie în Războiul cel Mare.

Nu sunt neglijaţi nici copiii: îmbrăcaţi de epocă, bieţii între 8 şi 14 ani pot sluji de toboşari iar fetiţele drept ajutoare mamelor lor, pe lângă infirmerie sau în preajma ceaunului cu mâcarea trupei. Cei mici vor deprinde mult mai uşor istoria prin participarea directă la aceste lecţii deschise.

Şi-apoi, domnilor soldaţi, nu este plăcut să aveţi sentimentul familiei ce vă înconjoară, cu dragoste, când vă întorceţi, epuizaţi, de la instrucţie sau de la luptă şi sunteţi aşteptaţi cu o mâncare caldă şi o vorbă de încurajare? Nu v-ar mai veni inima la loc să vă regalaţi cu un gulaş sau cu o fasole cu cîrnaţi ori doar cu nişte cârnaţi rumeniţi într-o tigaie afumată şi unsuroasă? Cum de nu! Aceasta contribuie la bunăstarea combatantului de rând, a grenadierului lui Napoleon, a dorobanţului de la 1877 sau a pifanului de la 1916 şi 1940. Aceasta independent de faptul – mai puţin plăcut – că, sub ochiul vigilent al consoaretei sau al logodnicei, nu vă puteţi întinde prea mult la băutură alături de camarazii becheri, cărora nu le ţine nimeni socoteala paharelor. Căci, este ştiut faptul că, atât înainte cât şi după luptă, soldaţii – mereu însetaţi! – sunt predispuşi să închine cât mai mult pentru victorie şi în cinstea glorioşilor comandanţi. Însă, mâncarea caldă şi oblojirea rănilor – şi a sufletului – compensează abţinerea de la o stacană de rachiu sau de vin acru în plus.

De ce aceste eforturi rentru a reconstitui o vreme de care prea puţini îşi mai aduc aminte? De ce atâtea cheltuieli? Pentru ce aşa o mare desfăşurare de forţe? Pentru că avem nevoie de istorie şi simţim nevoia să o înţelege prin practicarea ei!

Aparent, ne putem dispensa de istorie. Am învăţat-o cum am putut şi cum ni s-a predat în şcoală, după manualele perioadei şcolarităţii fiecăruia. Ni se pare suficient şi credem că ştim totul. În „epoca de aur” am fost îndopaţi cu istorie – cu acea istorie care-i era utilă partidului unic, trunchiată, alterată, adusă din condei – şi, din acest motiv ne simţim încă sastisiţi. Compendiile şi tratatele nu ne mai spun nimic. (Probabil că tratatul de istorie al Academiei Române – care a creat şi un scandal acum câţiva ani – nu l-au citit, din scoarţă în scoarţă, decât specialiştii, pentru a vâna greşelile colegilor ce colaboraseră la acea masivă lucrare).

Ne aflăm într-o fază nouă a receptării istoriei. Marile etape, faptele importante ale istoriei naţionale şi universale ne sunt deja cunoscute şi numai revelarea unor grave omisiuni ale istoricilor materialist-dialectici ori descoperirea unor documente care ar modifica radical anumite date ne-ar mai putea face să ne entuziasmăm şi să revizuim banca personlă de informaţii istorice.

Acum ne atrag detaliile, viaţa cotidiană, biografiile oamenilor mari şi mici ai istoriei, într-un cuvânt, istoria socială şi a mentalităţilor. În susţinerea acestei afirmaţii suntem ajutaţi de realitatea palpabilă. De ce se vinde atât de bine revista „Magazin Istoric”? De ce are atâta succes memorialistica în zilele noastre? Nu este, cumva, lumea curiosă să afle cum a trăit cutare sau cutare personalitate din alte vremuri? Nu ne referim aici doar la suculentele jurnale ale suveranilor noştri, ale Reginei Maria (traduse de  Sanda-Ileana Racoviceanu şi apărute la Ed. Albatros şi, mai recent, la Historia) sau ale Regelui Carol II (îngrijite de eminentul Marcel-Dumitru Ciucă) ci şi ale altora, militari (generalii Alexandru Averescu şi Radu Rosetti), oameni politici (Constantin Argetoianu, Alexandru Marghiloman) sau de cultură (C.D. Aricescu, Al.Tzigara-Samurcaş, Elena Văcărescu). Iar exemplele ar putea continua. Lumea este avidă de istorie, de istoria trăită pe viu şi relatată la persoana întâi, fie şi subiectiv, dar nemediată de subiectivismul inerent al istoricului şi de impoziţiile politice ale momentului redactării.

Este firesc să fim atraşi de monografiile, mai vechi sau mai noi (dar recent traduse şi editate) dedicate monarhilor noştri ce ne fuseseră inaccesibile în vremea comunismului:  Regele Carol al României de Mite Kremnitz, Regele Carol I al României de Paul Lindenberg, Carmen Sylva, uimitoarea Regină Elisabeta a României de Gabriel Badea-Păun, Ferdinand I, întemeietorul României Mari de Eugen Wolbe, Missy, Regina României de Guy Gauthier şi deja celebra Ultima romantică. Viaţa Reginei Maria a României de Hannah Pakula. Stilul epistolar, de asemenea, este recompensant pentru cei ce vor să se familiarizeze cu stilul unei epoci şi cu preocupările corespondenţilor din diverse categorii sociale şi cu diverse ocupţii: de aproape un deceniu, dr. Georgeta Penelea-Filitti susţine o rubrică permamentă la în „Magazin Istoric”, intitulată Pe vremuri oamenii îşi trimiteau scrisori. Sorin Cristescu, după o muncă minuţioasă de descifrare a scrisului mărunt al suveranului României, a dat la lumină volumul Carol I. Corespondenţă privată. Dezvăluirile despre viaţa la curte, incomode şi cu tentă de bârfă răutăcioasă – precum Orient regal. Cinci ani la curtea României de Robert Scheffer – fac deliciul cititorilor. Din toate acestea, publicul află amănunte interesante despre făuritorii istoriei, despre zbuciumul lor de oameni chemaţi să trudească din greu pentru binele altor oameni, supuşii lor. Astfel, se familirizează cu personajele cu sânge albastru şi înţeleg mai bine istoria vremii lor şi deciziile, uneori dramatice, pe care au fost nevoiţi să le ia, unele deosebit de riscante, prin care se juca soarta întregii naţiuni. Acelaşi succes îl au şi monografiile personalităţilor din alte domenii de activitate – militar, economic, politic sau artistic – care evidenţiază un mod de viaţă şi de gândire din perioada când au trăit. Aş aminti doar două titluri din mulţimea care a fost lansată pe piaţa cărţii în ultimii ani : Colecţionrul mecena Alexandru Bogdan Piteşti de Petre Oprea şi Generalul Ioan Emanoil Florescu,organizator al armatei române moderne de Radu R. Florescu, prima oferind amănunte inedite (şi picante) despre mişcarea cultural-artistică de la cumpăna dintre veacul XIX şi XX, cu aspectele ei de frondă, a doua despre un distins militar al epocii renaşterii naţionale.

Studiile despre existenţa zilnică din anumite periode dau cea mai bogată informaţie despre toate clasele societăţii, de la cele mai umile până la protipendadă, despre relaţiile dintre ele şi convieţuirea într-un spaţiu dat, cu referiri la ocupaţii, venituri,  preţul mărfurilor, alimentaţie, îmbrăcăminte, habitat, igienă, educaţie, distracţii şi mondenităţi. Aşa sunt, enunţate în funcţie de perioadele abordate şi nu neapărat de data apariţiei, Bucureşti. Amintirile unui oraş. Ziduri vechi. Fiinţe dispărute de Emanoil Hagi-Mosco,  Viaţa cotidiană în timpul lui Carol I de Ion Bulei, Cronică bucureşteană  1877-1878 de Virgiliu Z. Teodorescu, Bucureştii în anii primului război mondial, 1914-1918 de Şerban Rădulescu-Zoner şi Beatrice Marinescu. La acestea trebuie adăugate foarte utilul volum Bucureştii în date şi întâmplări de Radu Olteanu – un adevărat instrument de lucru prin informaţia detailată ce o oferă şi organizarea cronologică a materialului – ca şi Bucureşti 1459-2009. 550 de ani de la prima atestare documentară, îngrijit de Radu Oltean ce se dovedeşte la fel de folositor din punct de vedere iconografic prin punerea în circulaţie a multor imagini cunoscute doar de specialiştii ce au acces la cabinetul de Stampe al Bibliotecii Academiei Române sau în colecţii particulare.

Aceeaşi orientare spre memorialistică şi istorie socială există în publicistica universală la această oră. Toate aceste materiale constituie mina de aur din care orice re-enactor, fie el britanic, belgian, neamţ, ceh, bulgar, francez sau rus, săpând cu temeinicie, îşi încheagă documentaţia ca şi când şi-ar clădi averea. Căci, a face re-enactment nu este nici uşor şi nici ieftin. Dimpotrivă, aceasta cere multă documentare şi rezervarea de fonduri speciale pentru echipare. Este o joacă de oameni mari, care au ajuns la un anume statut şi o anume bunăstare ce le permite să investească în „jucăriile” visate, poate, de la vârstă fragedă. Nu doresc să înspăimânt sau să demoralizez pe virtualii amatori dar toţi trebuie să fie preveniţi că uniforma, echipamentul şi armamentul nu sunt tocmai ieftine, mai ales tunci când se doreşte o totală autenticitate. Există târguri şi producători de specialitate. Aşa este, spre pildă, domnul Gaignon, cu magazin la Saint-Ouen, ce se recomandă drept „Furnisseur de la Garde Républicaine de Paris”, şi care confecţionează ceacouri, căşti şi însemne pentru acoperămintele de cap din perioada lui Napoleon I. La el se echipează majoritatea celor ce se alătură trupelor imperiale în campaniile mai sus amintite. În Republica Cehă există o puternică mişcare de reînscenare şi, în consecinţă, sunt mulţi croitori care confecţionează uniforme şi echipament militar pentru diverse epoci. Evident, o armură romană sau una medievală este mult mai costisitoare decât o ţinută confecţionată din materiale textile, fie ea chiar foarte bogată decorată, ca în perioada Primului Imperiu Francez. Cum la fel, este mai economic şi mai prudent să te încadrezi într-o unitate de infanterie – chiar dacă instrucţi este obositoare,  marşurile lungi iar raniţa şi arma copleşitor de grele – decât în cavalerie unde, ce-i drept, te deplasezi mai uşor şi eşti admirat atât de pedestraşi cât şi de public, dar procurarea şi întreţinerea unui cal şi a uniformei complicate necesită resurse substanţiale iar accidentele sunt frecvente. Spre a ne ogoi amocul şi a ne ridica moralul după lungile manevre prin secara înaltă de la Waterloo, sergentul nostru ne-a spus, zâmbind pe sub mustaţă la vederea unui cal ce, împiedicându-se îşi azvârlise stăpânul la pământ şi chiar el căzuse peste mândrul husar: „Vedeţi? ce vă spuneam eu: este mai bine la infanterie – măcar eşti pe propriile picioare…” Era, într-adevăr încurajator!

Numerosul public adunat în tribune şi pe pantele abrupte ale Colinei Leului (Butte du Lion) privea, cu înfrigurare, derularea contemporană a luptei ce adusese o nouă eră în istoria Europei de la 1815. De ce atrag asemenea spectacole de istorie vie aşa un aflux de public? Nu denotă acest fapt un interes pentru istorie, o încercare de a o înţelege din interior, de a se contopi cu ea ca participanţi direcţi la evenimente trecute?

Da, avem nevoie de istorie!

În concluzie, nu ezitaţi să vă alăturaţi unui grup de re-enctment. (Mă simt tentat să fac reclamă ca pentru încadrarea în rândurile armatei americană…) Vreţi să vizitaţi lumea largă? Înrolaţi-vă! Vreţi să vedeţi celebre locuri istorice? Înrolaţi-vă! Vreţi să arătaţi altfel decât sunteţi, să purtaţi uniforme strălucitore? Înrolaţi-vă! Vreţi să deveniţi experţi în tehnică militară, veche şi nouă? Înrolaţi-vă! Vreţi să vă faceţi noi prieteni de care să fiţi legaţi tot restul vieţii prin pasiuni comune? Înrolaţi-vă! Vreţi să cunoaşteţi gloria? Înrolaţi-vă! Vreţi să trăiţi istoria aşa cum a fost? Înrolaţi-vă!

 


[1]  Prefer termenul consacrat din limba engleză şi adoptat pe întreg mapamondul decât traducerea sa în română, reînscenator, corectă dar cam greoaie şi cam forţată.